Despre omisiunea emotionala si puterea mamei

 De ceva vreme incoace facebook imi tot aminteste ca nu am mai postat nimic pe pagina mea de cabinet. Ii dadeam dreptate de fiecare data asigurandu-l ca nu am uitat.

Ce m-a determinat sa scriu acum?! Va spun! Odihnita fiind dupa concediu si proaspat intoarsa dintr-o spitalizare de cinci zile pentru copilul meu, am decis sa scriu despre observatiile si concluziile mele din salonul unde am fost "cazate" eu si fetita mea.. Poveste din care am iesit invingatoare, mai puternice si mai unite si din care vreau sa va impartasesc si voua si mai mult de atat sa va reamintesc si sa va rog sa Nu va cedati niciodata din puterea de mama si sa nu omiteti adevaratul mesaj emotional al copilului vostru!!!!

In aceasta experienta ochiul meu de specialist nu putea sa nu observe din spatele tufisurilor, exact ca un observator de pasari, ce se petrecea in interactiunile nevinovate dintre mamele si copiii lor aflati in saloane sau pe holurile spitalului. Prin binoclul meu special construit si adaptat conditiilor si nevoilor emotionale ale altora ce credeti ca am observat si urmarit? Am observat cum mamele isi dau din mana lor puterea de decizie, puterea de vindecare, puterea de a oferi cel mai bun exemplu, puterea de a alege pentru sine, puterea sigurantei si a securitatii emotionale. Mame care isi cedau puterea inutil cazand in alt cerc vicios de care nu erau constiente. Si toate acestea cu scopul de a-I educa si proteja pe copil, de a-l invata ce inseamna sa fii cuminte, linistit, ascultator sau pentru a-I oferi siguranta, despre optiunea si libertatea de a vorbi si a se exprima si mai ales in acel context, despre nevoia de a suferi si a fi frustrat in propriul fel. Cred ca nu as fi scris ceva despre aceasta experienta daca as fi intalnit unul sau doua cazuri sau poate trei, dar frecventa aceasta a fost mult mai mare.

Dupa cum stiti majoritatea oamenilor, copiii nu fac exceptie, isi exprima durerea prin plans, dar ce te faci cand copilul arata senin, cu ochii mari, albastri si rotunzi si vorbeste, vorbeste, vorbeste.??!! Ai crede ca nu l-a afectat operatia pe care tocmai o suferise si e ok, ca" acum e fetita mare si nu mai plange ca trece repede".

Bunica: "Nu-i mai tace gura de cand am venit! N-are nimic! I dor de ma-sa! S-a cam increzut de cand e aici ca toata lumea ii spune ca e frumoasa! Si raspunde si inapoi"; povestea si se plangea bunica, celor de pe hol adunati la o poveste, ca si cum micuta nici nu era acolo. Oare cum o fi facut fata operatiei de la mana pentru a doua oara in doua luni?!! E curajoasa si cuminte pentru ca nu a plans?! E increzuta ca vorbeste mult si lipsita de respect ca raspunde inapoi?! Voi ce credeti?! Bunicuta draga, pe unde sa refuleze copila aceasta de cinci ani durerea si tensiunile emotionale, cum sa faca fata schimbarii? Pai uite asa: vorbea mult ca sa detensioneze, ca nu putea plange, poate nu are cine sa o auda,pemtru ca mamica ei isi luase deja o data concediu medical pentru aceeasi mana rupta si nu mai putea lipsi de la servici raspundea inapoi ca mecanism de adaptare la spitalizare si de a face fata schimbarii corporale si anxietatii de separare in moment dificile de viata.

Dar un baiat de unsprezece ani care lovea si tipa furios ca el nu vrea sa asculte de nimeni, ca el vrea acasa si toate acestea cand a venit familia in vizita. Era considerat de parinti mare de acum, incat sa stea singur. Sigur, dar e una e sa stai singur si alta sa te simti singur, iar ultima are de a face cu securitatea emotionala dobandita in familie. Baiatul nu avea ce sa aplice. La cele auzite si vazute, in cele zece sau cincisprezece minute cat a durat vizita, mama ii spunea intr-una: Taci! Taci! Taci, ma! Ca vin si te leaga si te duc! Se temea sa nu il duca la psihiatrie. Tatal tacea chitic pe scaun, iar sora il mai mangaia din cand in cand pe spate. Nici unul nu a pomenit nimic de experienta si starea baiatului, de operatia lui. Nu mai era loc de asa ceva. Anxietatea de separare si diperarea baiatului si temerile parintilor pusesera stapanire pe situatie. Si cum de nu s-au imbratisat cald cand s-au vazut?!! Cand parintii au asistat la reactiile lui, cand in sfarsit baiatul isi permitea durerea in fatal or, ca doar nu personalul e elementul securizant si de referinta emotionala, familia a ramas inmarmurita, insa niciunul nu ii oferea ce avea nevoie, asa ca baiatul nu s-a oprit din reactiile sale si din amenintari, doar a fost interrupt si dus in salon sa se linisteasca. A plecat tipand si lovind cu pumnii in usi. Ar fi avut nevoie de un spatiu emotional de plans, sa jeleasca ce I s-a intamplat si sa jeleasca distanta emotionala, dar a fost omis emotional cu success, asa ca puterea de linistire chiar e revenit personalului spitalicesc. Un singur "imi pare rau ca esti singur aici si nu pot fi cu tine" sau o imbratisare calda ar fi transformat totul intr-o familie stapana pe ea.

O alta mama puternica zic eu, dar fara constiinta puterii sale isi subjuga fara sa vrea baietelul de doi ani si sapte luni in anxietati, ii preda anxietatea ca la carte, oferind puterea medicilor si asistentelor, dar mai ales celebrei de temut: injectia. "Daca nu esti cuminte (inainte de operatie, in mediu strain, nemancat si nebaut si dupa un drum lung), chem asistenta sa iti faca injectie!!! Vine injectia!! Uite ca vine!!, ameninta mama pe masura ce baiatul vroia sa fuga din salon si striga intr-una:" afara!". Pe cand se potolea si se linistea, mama isi ceda din nou puterea, de data aceasta umilintei si acuzarii:" Uite, cum nu te mai doare ceva, cum nu mai ai nimic, doar rele faci!! Se intelege prin rele curiozitati de copil si baiat enrgic. Dar, vai,nici mama nu era securizata, ca nu dormise toata noaptea pentru ca nu era acasa, nici ea nu putea sta intr-un loc, nici dus nu a indraznit sa faca, in asteptarea momentului de a adoua a zi, a plecarii acasa. Era securizata doar acasa la ea, doar in spatiul; ei foarte bine cunoscut si batatorit de obiceiuri mecanice inconstiente si automate. Bunicul, nici el nu se putea ancora intr-o siguranta emotional. A dormit in masina in fata spitalului si la cam la fiecare ora in prima zi aducea tot cate o plasa pentru copil si fiica sa. Era cunoscut deja din prima zi: "domnul de pe hol sau domnul cu plasa". Nici el si nici mama baiatului nu stiau sa faca fata provocarii prin care treceau. Pe cine se baza copilul? Va invata el tiparul de insecuritate transmis din generatie in generatie?? Raspunsul este da, doar de nu va schimba ceva. Dar ca sa schimbi trebuie sa observe si sa admiti ca ai ceva de schimbat, ori acest lucru este un obstacol pentru o majoritate.

Sigur, nu ma intelegeti gresit, orice parinte, bunic, e firesc sa fie preocupati in fata unei astfel de provocari cum e operatia chirugicala, insa eu ma refer la ce se intampla ca surplus de comportament, durata si manifestare, ma refer la ceva mai profund cum este tiparul de atasament, securizat sau insecurizat. Si uite asa a invatat baietelul nostrum ca injectia e mai puternica decat el si decat mama si ca deciziile le pot lua oricand altii nu noi pentru sine si responsabilitatea vine din exterior nu din interior si astefel avem si vom avea adulti minori emotional care mai degraba dau vina si se cearta decat sa se observe pe ei.

Un alt caz, al unei mamici cu un baietel de unsprezece luni care nu avea voie sa scoata niciun sunet de uimire, incantare si nemultumire cu scopul de a nu-i deranja pe ceilalti. O papusa pe role in miscare face senzatie pentru toata multimea, dar pentru un copulas de unsprezece luni?!!. Mama sa insa, era hotarata sa pastreze linistea in salon si nu cumva fiul ei sa fie cel care deranja aceasta liniste. Cum copilul spunea "eeee", cum mama complete cu "Taci! Taci acum!". Nici ea nu prea vorbea de altfel. Oare cum o fi fost ea redusa la tacere? Ce s-a intamplat in predarea ei emotionala?!! In invatarea ei?!! Cum de nu realize ca dadea puterea salonului, noua, "nemultumitilor" care se bucurau de aceeasi papusa ca si fiul ei.

Dar fetita de zece ani de ce avea "nevoie" sa cada din pat?!! Pe cine proteja ea emotional? De ce mama baricada patul cu paturi groase si inca un pat de spital suplimentar de teama sa nu cada fetita? A cui sunt fricile de fapt? Si de ce nu face emotional ceva pentru a le rezolva? Vedeti, e normal ca o mama sa isi protejeze fetita si se vede ca atare, dar atunci mama devine puternica intr-un mod eronat. Si atunci a cui e responsabilitatea de a schimba? A fetitei, de a inceta cazutul? Sau a mamei de a-si rezolva fricile si modul de distribuire a puterii in familie?

Si asa am stat cinci zile in "tufisuri" ca un observatory de pasari. Mi-ar fi placut sa spun: stii, eu te pot ajuta! Dar apoi, am gandit si am simtit ca nu e cazul sa intervin, deoarece un ajutor necerut, nesolicitat in astfel de cazuri nu mai este ajutor si devine stanjenitor asa ca m-am rezumat la a fi mama pentru copilul meu, cautand puterea launtrica a mea si conferind-o mai departe fetitei mele.

O buna colega de a mea imi spunea ca "o suferinta inteleasa e o suferinta inaltatoare pentru suflet". Nu e totuna cand intelegi de ce suferi si rezolvi sau aduni suferinte nerezolvate.

Asa ca, va indemn la ajutor!! Ajutati-va pe voi pentru a va ajuta copiii!!! Nu transpirati degeaba si strangeti din dinti si la propriu si la figurat, nu rabdati neintelesuri si necunoscute, rabdati descoperindu-va si rezolvandu-va ca apoi sa cresteti!!! Nu ramaneti mici!!! (emotional)

Cu respect pentru oameni, Psihoterapeut Sistemic pentru Cuplu si Familie, Nora Toma